Sondaj

Cat timp ati asteptat in vederea consultatiei, ultima data cand ati fost la medic?

 sub 15 min.
 15-30 min.
 31-45 min.
 45 min-1 ora
 O ora si jumatate
 2 ore sau peste

Psihologia experientei constiente. Despre trezirea interioara si maturizarea psihologica
 

“Cheia sănătăţii psihice- armonia cu propria biologie şi cu mediul înconjurător”

“Cheia sănătăţii psihice- armonia cu propria biologie şi cu mediul înconjurător”

“În general, psihiatria, la nivel mondial, a cunoscut câteva modificări revoluţionare şi sigur că toate aceste transformări au marcat şi psihiatria românească.” Interviu cu Conf. Dr. Radu Mihăilescu.

Laura Matei

 

Care este situaţia psihiatriei româneşti în momentul de faţă?
În general, psihiatria, la nivel mondial, a cunoscut câteva modificări revoluţionare şi sigur că toate aceste transformări au marcat şi psihiatria românească. Mi-aş permite să fac un comentariu asupra ultimei revoluţii în psihiatrie, aceea a psihofarmacologiei - pătrunderea substanţelor psihotrope în arsenalul terapeutic - , ceea ce s-a întâmplat, să zicem, începând cu anii ‘60 ai secolului precedent. România a avut şansa, prin profesorii de atunci, să răspundă rapid acestei provocări. De exemplu, monografia regretatului profesor Predescu apărută în anii ‘70  era una dintre puţinele din lume, dacă nu mă înşel, erau doar trei în lume în acel moment. Şi a fost o mare şansă pentru psihiatrii români să se poată alinia, în primul rând, acestei tendinţe internaţionale. Totuşi, etapa actuală în psihiatria mondială este marcată de transformări organizatorice şi nu de transformări, să spunem, de substanţă. Este ceea ce se cheamă trecerea către o psihiatrie de tip comunitar, de deplasare a accentului de la îngrijirile spitaliceşti la cele ambulatorii, de tip comunitar. Din păcate, această tendinţă încă nu se poate spune că este afirmată în România decât ca intenţie, printr-o strategie a Ministerului Sănătăţii Publice, printr-o serie întreagă de alte documente, de acte normative, dar nesusţinută încă financiar şi logistic. Din păcate, în momentul de faţă, psihiatria românească rămâne hospitalo-centristă, adică dispozitivul de îngrijire de sănătate mintală este axat pe spital.

Au apărut şi afecţiuni cu care nu v-aţi confruntat până acum în România?
În general, eu îi descurajez pe jurnalişti în această privinţă, pentru că sunt întrebat de foarte multe ori dacă la noi lucrurile arată altfel decât în alte părţi. Cum spuneam, îi descurajez, spunându-le că nu. Nici structura de morbiditate generală, nici lucrurile mai speciale nu arată diferit sau semnificativ diferit în România decât în alte locuri. De pildă, în psihiatria copilului şi a adolescentului, noi suntem confruntaţi acum cu două probleme: o creştere a incidenţei şi prevalenţei ADHD, precum şi o formă mai specială de autism, dar această tendinţă este internaţională. Sigur, nouă a fost pentru noi, dacă vreţi, avalanşa de toxicomanii apărută după 1990, dar acum lucrurile sunt, să spunem, aşezate în matca lor. Ca să sintetizăm: nu există o “apariţie” de moment în România, în peisajul patologic psihiatric, care să o singularizeze în ansamblul ţărilor europene.

Care sunt cele mai frecvente afecţiuni cu care vă confruntaţi?
Cele mai frecvente sunt acelea cu care se confruntă şi colegii noştri din alte ţări şi anume: depresia, care e în continuă creştere, sau unele specii de tulburări ale anxietăţii, de exemplu tulburarea de anxietate paroxistică, episodică, sau tulburarea de panică aşa cum i se mai spune. La începutul anilor ’90, aceasta era relativ rară în cabinetele de consultaţie psihiatrică, iar astăzi nu trece, categoric, nicio zi fără ca psihiatrul român să nu aibă unul-două cazuri de tulburare de panică. Se pare însă că şi aici lucrurile arată la fel şi în Europa, deci se pare că este mai frecventă decât se credea în urmă cu 20 de ani.

Oare nu este mai bine diagnosticată?
Asta aş fi fost eu tentat să spun. Este mai bine diagnosticată astăzi la nivelul colegilor noştri de medicină de familie, deci la medicul generalist, ceea ce este  foarte bine. Spun asta fiindcă oricum, prin specificul simptomatologiei, bolnavul este predispus la un periplu pe la medicii pe diverse specialităţi şi până nu îi spune unul dintre ei “trebuie să mergi la psihiatru”, acest ciclu nu se întrerupe.  Dar este, după părerea mea, şi o creştere evidentă a cazurilor, dar nu mă întrebaţi de ce pentru că nu aş putea să vă spun, adică nu ştiu de ce ar fi mai frecventă astăzi decât acum 20 de ani.

Cu ce se confruntă azi copiii şi adolescenţii noştri?
Aceasta nu este specialitatea mea, eu sunt medic de psihiatrie a adultului. Pot să vă spun însă, fără discuţie, că există mulţi factori care intervin în mentalitatea copiilor şi a adolescenţilor - factori biologici, psihologici, sociali... Expansiunea unor comportamente nocive, cum sunt cele legate de abuzul de substanţă, este prejudiciantă pentru sănătatea mentală a copiilor şi a adolescenţilor. Îmi amintesc că, pe vremea când începusem activitatea mea de doctorat, cu mai bine de 15 ani în urmă, căutam cu disperare un lot în care debutul de dependenţă de alcool să fie făcut mai înainte de 25 de ani - deci trebuia ca uzul de alcool să fie făcut categoric în copilărie şi adolescenţă. Mi-au fost necesare aproape 12 luni ca să strâng un lot de 60 de tineri. Astăzi, l-aş strânge într-o lună, fără probleme, făcând şi selecţii. Comportamentul hazardat în raport cu ritmurile biologice este iarăşi prejudiciant. Tinerii, copiii care pierd nopţile, fie că le pierd constructiv, fie că le pierd distructiv, nu are importanţă, îşi inversează ritmul biologic: dorm ziua, sunt activi noaptea - asta se face cu preţul unor eforturi biologice, pentru că sunt obligaţi să se opună unor ritmuri pentru care sunt programaţi genetic. Sunt şi lucruri mai fine, de genul comportamentelor învăţate din familie, din mediul social, dar şi din ceea ce li se propune, din producţii cinematografice, din peisajul cultural... Sigur, aici e iarăşi o întreagă discuţie în ce măsură e benefic efortul care se face inclusiv în mass-media de a bloca expansiunea unor modele primejdioase. Toate acestea sunt o presiune care se adaugă celei specifice vârstei, crizelor care marchează adolescenţa şi intrarea în viaţa adultă, şi sigur că acestea pot fragiliza generaţiile.

Aveţi în cadrul spitalului vreun program anume în derulare, care merită subliniat?
Avem mai multe programe. Dacă este să mă limitez în a le menţiona pe cele de succes, aş menţiona programul numit generic Centrul Memoriei, care vizează evaluarea şi diagnosticarea la timp a deficitelor cognitive apărute la vârsta a treia, înainte de a se pune diagnosticul de demenţă, pentru a putea iniţia un tratament precoce, şi acest lucru se face cu ajutorul imagisticii cerebrale şi cu ajutorul unor teste psihometrice specifice. Programele de ADHD, de autism sunt programe de succes în psihiatria copilului şi a adolescentului. La neurologie pediatrică există un Centru de Excelenţă în Epileptologie. Aş spune eu că sunt un succes şi programele de asistare a dependenţei fizice de opiacee, mai ales că acum lucrăm cu ultimele inovaţii farmacologice la nivel mondial. Poate că şi programul de menţinere poate fi considerat un succes, cel puţin pentru unele rezultate ale sale. În zona de cercetare, ne mândrim cu rezultatele cu totul ieşite din comun obţinute de doamna profesor psiholog dr. Maria Şerbănescu, care este unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din domeniul geneticii psihiatrice. Domnia sa are nişte contribuţii fundamentale în domeniu şi este citată în toate tratatele de psihiatrie moderne. Cam acestea ar fi zonele în care succesele sunt certitudini. Sigur că ar fi şi altele, de pildă, în alcoolism, există Centrul Alcoolhelp, al profesorului Prelipceanu, dar să zicem că sunt programe în derulare şi care se pot perfecţiona...

Aveţi în intenţie să implementaţi ceva deosebit?
Da, dorim să punem la punct o strategie şi, implicit, un program în domeniul tulburărilor alimentare, anorexie-bulimie, care acum 25-30 de ani erau rare, iar astăzi sunt mai mult decât frecvente. Avem astăzi ceea ce nu aveam atunci când ne-a trecut prin cap să facem aşa ceva, avem grupul de medici nonpsihiatri pe care i-am putea antrena într-un asemenea demers. Fiindcă este important să ştiţi că problemele alimentare trebuie să fie evaluate şi pe versantul somatic - de obicei, aceşti tineri au dezechilibre endocrine, metabolice, hidroelectrolitice, astfel încât intervenţia este complexă, nu se face numai pe versantul psihiatric. Avem ambulatoriu integrat de specialitate, care este de succes, în care există specialităţi 10-12 discipline somatice şi, cu ajutorul lor, cred eu, vom putea face ceva şi în zona aceasta.

Care este, în opinia dvs., cheia sănătăţii psihice?
Armonia cu propria biologie şi cu mediul înconjurător. Să respectăm cerinţele noastre biologice şi nu să ne opunem lor.

« inapoi

Articol vizualizat de 6932 cititori


 
 



© Asociatia Info-Sanatate, 2006-2017
    Info-Sanatate este operator de date cu caracter personal nr. 26805